Am uitat să mai fiu
de când ești departe,
poate încă sunt viu
pe-o copertă de carte
Buzele mi-au crăpat
de întuneric, de sete,
cine ești am uitat
printre verbe concrete
Sângerează un spin
odihnindu-se-n trup,
de atâta venin
dinții nopții se rup
Ce-ai văzut unde ești,
lângă schitul trăsnit,
sunt păcate lumești
ce destine-au strivit
Caii albi se adapă
din căldarea de var,
timpul gropile-și sapă
pentru-n alt avatar
Amintirea rămâne
sfâșiindu-se-n stea,
dacă scap din genune,
voi pleca, draga mea...
4 februarie 1993/4 aprilie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu