CANICULĂ

 

E atâta toropeală pretutindeni
s-a sufocat și soarele-n zenit,
din mine curg precum un șarpe
de colțul Patrie zdrobit

Și s-a topit și ultimul macaz,
fug disperate umbrele pe rug,
aprindeți lămpile cu gaz
din mine însumi vreau să fug

E praf peste voință lat de-o palmă,
nu se mai mișcă niciun fir de păr,
mai este cale lungă pân la toamnă
și n-avem nicio șansă, într-adevăr

Nu pot să fac nimic sub soare, 
sunt doar ecoul gândului topit,
pe unde ești, iubirea mea cea mare,
cum de-ai uitat cât ne-am iubit?

Îmi cresc în sânge străzile pustii,
cu semne giratorii imprudente,
păcat că nu mai suntem oameni vii
și ne topim sub lașități latente...

30 iunie 1990/12 ianuarie 2020