Răsuflând a nemurire
se cutremură pereții
peste frageda sulfină
trec în zbor șoptit sticleții
Cântecul de libelulă
e un freamăt de culoare
peste lumea prea senină
plânge o privighetoare
Stelele fără de glasuri
strălucesc în noaptea adâncă
învelind în raze dense
om și cântec, gând și stâncă
Ciripit de păsărele
se coboară din înalturi
de la păsări pân la stele
e un cerc cu patru laturi
Câteodată mă cufund
în visări cu Maica Sfântă
mă cuprinde atunci în palme
ascultând cum timpu-mi cântă
Sunt focar ce ard în mine
amintire cu glas verde
peste freamătul pădurii
cântecul ce nu se pierde
6 ianuarie 1990
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu