În trenul fără lacăt zac călători grăbiți,
înfășurați în pături de viață transparentă,
și nu se vede gara în care prigoniți
pe toți ne-așteaptă-o moarte aparentă
În colțul meu de suflet, ostracizat în sânge,
stau ghemuit pe frunze ca un cocor stingher,
și vârsta inocenței se-aude cum mă plânge,
făptura blestemată se ascunde-ntr-un ungher
O fată ce zâmbește tăcerilor din gări
la mine în retină să dezerteze-ar vrea,
pe buzele de rouă se pârguiesc chemări,
o, ochii ei sunt o pedeapsă grea!
Și-mi trec abil prin pleoape amintiri,
și-i simt chemarea cum se strecoară-n mine,
pe unde-s oare primele iubiri?
o, trenu-acela s-a topit pe șine...
23 august 1990/18 ianuarie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu