PĂMÂNTUL ȚĂRII

Noi suntem stăpânii infinitelor plaiuri
pământul acesta e suflet din noi,
al nostru e cerul cu multele raiuri,
a noastră e doina ce plânge-n zăvoi

Noi ne iubim pământul cum se iubește-o rugă,
cu sânge e-nsfințit de dacii milenari, 
suntem stăpâni nu suflete de slugă,
în vârful spadei noastre au sângerat barbari

În casa noastră dragă, de la Carei la mare,
deschisă este ușa, pe prieteni îi primim,
aici însă dușmanul nu are loc sub soare,
noi suntem dacii liberi, de trebuie, murim

ca să rămână țara copiilor de zestre,
să n-o mai împrumute străinii cu dobândă,
vom fi probabil mâine eroii din poveste,
purtați pe scutul iernii de-o tragică osândă

În cărțile deschise de neamul românesc
în care voievozii  țin arcul la vedere
ne-or bate în cuvinte cu mir dumnezeiesc
și pentru noi aceasta-i suprema mângâiere

Dar n-o să fim, desigur, nici singuri, nici uitați,
urmașii noștri-n cronici vor fi cu mult mai demni,
la cap în loc de cruce vor sta Munții Carpați,
din trupul nostru-or crește biserici vechi de lemn

Vom nemuri prin codri și prin poieni ascunse,
în firele de iarbă ce cresc din piepturi vii,
pe unde nesfârșirea ca un pumnal pătrunse,
ne vor cânta prohodul și imnuri ciocârlii

Pe drumul fără capăt pe care trecem sinceri,
ne vor striga în doliu o parte din părinți;
nu plângeți! ne-om întoarce în hainele de îngeri
și poate, câteodată, ne vom preface-n sfinți

Că n-am plecat devreme să supărăm pe nimeni,
străbatem noaptea lungă prin temnița uitării,
abia am înflorit, suntem așa de tineri,
că-ntinerim cu jertfa bătrânul trup al țării...



Noaptea de 21-22 decembrie 1989/11 ianuarie 2020