Aripi de ceară

Mai întâi m-a izbit o lumină,

tăia fâșii din sufletul meu 

și

le întindea sub drezină

Doamne, ajută-mă să fac din ele un drum

pe care să calce de acum înainte

femeia de fum,

ascunsă la mine în minte

Așa m-am rugat,

poate cineva din golul din jur

avea să m-audă

și va reuși să împiedice 

alte călătorii prin lumea nudă,

incapabilă prin resemnare

să deretice

Îmi creșteau și se topeau aripile de ceară,

un sentiment de neputință

mi-apăsa cărarea de stea,

aș fi vrut s-o-mbrățișez ca un vultur,

s-o lipesc definitiv de inima mea

Distanța dintre bătăile inimii

era o dungă subțire de ceață

prin care se zăreau îngerii

încuiați în propria viață

Până la capătul lumii și încă o zi

dor ninsorile dinadins,

și nu vom ști niciodată de ce

tristețea-ntre noi ca un șarpe s-a-ntins

Mai întâi s-a tăiat întunericul în privire,

fâșii de suflet s-au luminat instantaneu,

sub masca vieții noastre e iubirea

de care-am tot fugit, și tu, și eu

Și-atât de-adânc și-atât de tare doare
tot ce se-amână-n viața viitoare...

21 august 2018