Cu pasul tău suprem de domnișoară

Sunt bolnav. Mă doare apusul nedefinit,
mă doare sufletul pe care l-am iubit,
mă doare timpul ce prin sânge se scurge,
mă doare drumul ce duce spre ea și nu mai ajunge

Ea e într-o continuă plecare din sine,
cu țesuturi, cu hemoglobine,
printre copacii singuri trece dinspre vară
cu-n tren din care nimeni nu coboară

Sunt bolnav. O gheară îmi sfășie viscerele,
numai ea alungă himerele,
cu un surâs, cu o floare de nufăr.
Sunt bolnav. De bolile ei ca o trestie sufăr

Ea a plecat pentru că învățase să plece,
un șarpe perfid prin suflet îmi trece.
Cresc în aortă singularii copaci,
doar ecoul mă-ntreabă: ce faci? ce faci? ce faci?

Nu-i răspund, mă doare iar
o rană călcată-n copite de caii de var.
Și te-aud cum treci fără mine prin vară
cu pasul tău suprem de domnișoară


8 august 2018