Pe sârma inimii, subțire...

Poate nu mai văd lucrurile cum sunt,
zeii cei buni nu au coborât pe pământ,
de jur-împrejur se cască abise,
punți construiesc doar la mine în vise

Dorm arhitecții sentimentelor extinse
întind singur sârma deasupra focurilor nestinse,
să treacă prin ea, spre raiul meu sincer,
nevăzutul chip încuiat într-un înger

Se amestecă gândurile cu vântul de vară,
magia începe mai tare să doară,
va trebui să joc și-n noua dramă
cu vechea și duioasa hologramă

ce din țesuturi reapare
de câte ori clepsidra-n sânge moare,
și care pleacă înapoi spre sine,
uitând să mă anunțe și pe mine

Și din povestea tristă de iubire
să treacă sârma inimii, subțire,
direct în raiul nevăzut și sincer
din care a căzut când era înger

Mă poartă înapoi corabia de alge,
cocoru-n orizontul nins se sparge,
iubirea-i maxima credință
ce locuiește câteodată în ființă

Strigă copacii când mă văd cum tremur
de atâta răvășire și cutremur,
nu le răspund, asediat de toamnă,
căci i-ar durea răspunsurile, doamnă!

Și totuși, poate eu, sau poate tu,
se va putea opune și va spune nu
acestor reci premise de durere,
să nu ne-înece valuri de tăcere

Să nu ne rejucăm la infinit în dramă, 
să nu ne fie visul hologramă, 
mai bine reaprinde rugul
iar, în final, să treci prin el cu plugul


5 august 2018