Oglinda sufletului meu

Când ți-am atins mâinile
am devenit nemuritor, 
eu, veșnicul condamnat la piere,
pe toate mările singuratice călător

Când m-ai privit ca și cum
coborâse din înalturi Dumnezeu,
ploaia desenase un curcubeu 
deasupra sufletului meu

Când toate culorile s-au amestecat
și s-au topit în suprema îmbrățișare,
s-au aprins luminițele de Crăciun;
și acum fericirea aceea mă doare

Când ne-am pierdut unul în altul
fluturii au spart o fereastră,
de-au curs atâtea cioburi de suflet
și de floare albastră

Și s-a făcut prin sânge o cale
pe care corăbii încărcate în zori,
ne aruncau cu petale
redevenind, iubito, culori

Ne culegeam fiecare pe rând
să nu ne strivească vreo vină,
și-așteptam să ne plouă din gând
lumina divină

Numai câteodată din haos
trecea printre pânzele ceții
câte-un glonț pornit din pronaos
sfâșiind secvențele vieții

Dar nu-mi amintesc decât dimineața
în care m-ai privit ca pe-un zeu,
ai fost și-ai rămas, iubito,
oglinda sufletului meu


25 august 2018