O zi de neuitat

Rătăceam spre destinații cunoscute, 
orele se-ntindeau să mă-îmbrățișeze pervers, 
îngerii ocoliseră demult acele rute
ce se-nvârteau cu mine invers

Mi s-a părut că-n ceața minții e-o fată,
”Nu-i decât o fantasmă”, mi-au spus copacii înșelători,
și-am continuat să rătăcesc tăcut
spre universul interior

Dar un glonț m-a strivit de lunetă,
răsturnând în sânge valorile,
”Strânge-mă-n brațe!”, a strigat suferința,
cerul își amestecase culorile

Nu ploua, dar din retină mușcau curcubeie, 
golul din jur se umpluse de fluturi,
îngerul de pe umărul stâng devenise femeie;
de unde atâta lumină-n amurguri?

S-a comprimat timpul, n-au mai existat temeri,
munții de zăpadă s-au topit ca și cum
n-ar fi nins niciodată între noi
cu magnolii de fum

Brusc s-a-ntrerupt legătura lumească,
fiecare s-a risipit în destin,
și-au uitat cel puțin să se iubească,
deși nu se iubiseră niciodată puțin

După care a început să plouă cu pietre de moară,
iar sufletul, de pereții nopții strivit,
a simțit că ziua aceea de vară 
o să-l doară cumplit


2 august 2018