N-am fost niciodată prin cerul sticlos,
n-am dărâmat cetăți în ruine,
n-am ucis omul frumos,
și te-am iubit definitiv pe tine
Și niciodată n-ai să știi cât de mult!
Uneori, când viața mă doare,
m-ascund prin țesuturi și-ascult
pasărea-spin cum cântă și moare
Cât de simplu ar fi să-nțelegem la timp,
ce ni se-ntâmplă, ce ne face ciudați,
în inimă n-ar mai crește un ghimp,
ci doar iubirea, cât munții Carpați
Cât de ușor ar fi fost s-aruncăm
molozul căzut din cuvinte abstracte,
prea mult și prea des criticăm
destinul nostru-n două acte
Ce plan are cu noi Dumnezeu
de ne strânge-n capcana iubirii?
Plutești deasupra sufletului meu
cum plutesc pe mare, zefirii
Și-ai rămas la fel cum te știu
ești partea mea de-apocalipsă,
care vine mereu prea târziu
acoperind iubirea lipsă
Răsari ca un vis împlinit,
din primăvara nefiresc de rece,
și viața-n care ne-am iubit
ca un șarpe prin suflet îmi trece
O să stau în colțul de suflet stingher,
cum stau vinovații de crime,
n-am dreptul din nou să te cer,
ar fi prea nedrept pentru tine
Nimic nu mai e în neant cum a fost,
corăbii cu fum trec haotic prin viață,
pe drumul spre mine e un veac prost
și-s stăpâne imperii de gheață
Nimic să te-apese, nimic să te doară,
la mine în suflet e viscol târziu,
îngerul de zăpadă-o să moară
și predică toamna prin trupul pustiu
Și n-am să-ți mai spun vreodată, probabil,
restul poveștii amare din munți,
doar cocorii cu destin implacabil
vor plânge la tâmple de oameni cărunți
6 august 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu