Vertij

Gingașă ca o primăvară timpurie, 
floare-a zăpezii invocând lumină,
așa îmi apăreai acum un secol mie,
așa erai, iubirea mea divină

Erai a mea cu toate ale tale, 
eram al tău cu toate ale mele,
toți munții străbătuți pe cale
ne-amestecau în praf de stele

În nopțile de veghe la cuvinte
cădeau mirese ninse în ființă,
și te iubeam și când m-ai scos din minte
și când te-am acuzat de necredință

Și când s-a întâmplat să nu mai fie
același drum de rouă sub picioare, 
eu ți-am păstrat mirarea în magie
pentru o altă viață viitoare

Și s-a-ntâmplat să redeschidem cartea
înscrisă pe tăblițele de lut,
când demonul din oameni își lua partea
să nu mai fie iarnă în trecut

Dar după-atâtea naufragii surde
printre țesuturi putrede de viață,
s-au sinucis tăcerile absurde
și stalagmitele au evadat din gheață

Iar eu cu toate armele letale
împachetate pe sub pielea ninsă, 
am renunțat la bolile mortale
și am răspuns la mâna ta întinsă

Și mi-au crescut valorile în sânge,
și am cerut celulelor lumină,
și totuși înserarea plânge
că-mi ești și nu îmi ești sublimă

Gingașă ca o zi de primăvară
ai descuiat din bezna minții nopți,
în care din făptura dulce-amară
musteau a deznădejde struguri copți

Vertijul dinspre tine m-a cuprins
și neputința zilei a-nceput să doară,
mă las în voia sorții dinadins
și poate n-am să mor și-a doua oară


6 august 2018