AI GRIJĂ CUM ZBORI PRIN TRISTEȚEA DIN MINE

Vârcolacii au mușcat toată noaptea din lună,

au mototolit-o și-au aruncat-o-n țărână

S-a împrăștiat luna printre melci și licurici,

inima ei s-a scurs ca un șarpe până aici

Pe locul unde stătea inima mea sfâșiată de lupi

cu ghearele, bucăți din suflet îmi rupi;

le mesteci și le scuipi în iarba gălbuie,

caii sălbatici pe-o scară de ceață se suie

Se-așează-n timp fără hamuri și șei,

câmpul de maci se ascunde în spaimele ei

E prea mult întuneric închis în vitrine,

luna pătrunde în sânge și mă varsă în tine

de unde mă scoți cu o cange de os,

să nu mă înec în trupul frumos;

și mă arunci înapoi în neant

când te izbesc avalanșe de gânduri-bazalt

Și mă dor toate trecerile dintr-o parte în alta,

mai bine ne-am întoarce cu trenul în halta

de unde nimeni nu pleacă, decoru-i sfârșit

și timpul în furnale s-a topit

că se târâse ca un șarpe de lut;

încă-mi aud tăcerea din coșmarul trecut

Și-aș vrea să decolez, dar aripile le-am uitat la tine:

ai grijă cum zbori prin tristețea din mine...

11 octombrie 2014