Sunt bolnav. Mă doare o rană
călcată în copite de cai fugind.
Inima, mai mare ca trupul,
lovind în timpan
cu seara mi-a dispărut simultan.
Sunt bolnav.
Făcut să fiu pradă cuvintelor alese
să dau culoare
mişcătoarelor stări ale durerii
îmi rup dantura în părul serii
Unde mă sfârşesc eu începi tu
nimic nu rămâne din mine mai mult
decât o întâmplare suspendată
Sunt bolnav şi nu sunt vinovat
că trăiesc într-o lume
întruna schimbată
Mâinile mele sunt îndrăgostite
ochiul meu ochiul tău iubeşte,
mirosul tău agăţat de aer mă ameţeşte.
Din colţul inimii,
nici mai devreme, nici mai târziu
venind dinspre copaci
o melodie ciudată mă împresoară
E o durere, un fel de tristeţe,
un gol străbătut de o dorinţă imprecisă
un fel de iubire ucisă
Umbra ei viitoare îşi va aminti
că mă iubise
când luptând cu tăcerea
privirea-i contempla nemărginirea.
Pasu-i de domnişoară
o duce sus, lângă cer, orbitoare,
inima mea, pasăre amară,
bolnavă e de vini imaginare
Părul negru mi-a îmbolnăvit vederea
mi-a alungat din trup nefrumosul
şi a adus durerea.
Nu spun că a fost un noroc
că te -am cunoscut
a fost numai o minune,
nimic mai mult
Sunt bolnav. Ea a plecat
pentru că începuse să plece...
Încercând să mor fără să pot
mi-am lipit tâmpla
de inima rece,
până când
în tâmple şi-n frunte
mi se înfigeau, sunând
întâmplări, amintiri, întâmplări,
speranţe şi vise, veniri şi plecări
15 ianuarie 1992, sub influenţa lui Nichita
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu