Toți îngerii trag la sania mea
vor să mă ducă unde numai ei știu
pe cea mai îndepărtată stea
din universul pustiu
Și s-o populeze cu suflete noi
din iarbă de mare și meduze
suflete curățate de noroi
strecurate dinadins prin ecluze
Lângă sufletul meu or s-aducă
la ceasul nopților grav
sufletul tău de nălucă
vindecat de întunericul slav
Și n-o să mai fie cosmosul rece
ba chiar va arde de jur împrejur
când irisul prin retină îți trece
și văzduhul cu ochii ți-l fur
de nu mai poți respira fără mine
și-ți dorești absolutul nociv
să ți se pară zilele puține
să vrei să dăruiești definitiv
ce-i mai frumos la tine-n clipă
ce te-a ucis pe drumul printre stânci
o zbatere târzie de aripă
și ochii tăi ca mările de-adânci
pe care-au navigat corăbierii
întorși din largul genei lor
frâu liber dând din nou himerii
se sinucid secundele de dor
de nu mai știu îngerii ce să facă
să nu-și aprindă sângele de foc
și se întreabă ce-ar fi dacă
nu mi-ar mai trage sania deloc
Dar deja e târziu de regrete
ne poartă-n aripi calul măiastru
printre pași de manevră și piruete
cerul ne înghite albastru
4 septembrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu