Frunzele se sinucid postum
ca într-un ritual de împerechere
și toate întâmplările de fum
ne îndeamnă la uitare și tăcere
Și-s galbene ca fusta ta din timp
pe care-ai deșirat-o până-n poale
și mi-a intrat în inimă un ghimp
din noaptea desfrunzirii tale
Și n-am putut să mi-l mai scot defel
întins pe-un catafalc de frunze
că n-am știut să evadez altfel
din nefirescul toamnei de pe buze
Și mă tot dor căderile-n păcat
că nu îmi vii prin toamnă mai aproape
prizonier în frunze m-ai uitat
și aceste frunze vin ca să mă-ngroape
definitiv în amintiri apuse
după un munte-n inimă crescut
pe unde vântul dezertarea duse
și unde ca să vii nu ai mai vrut
Și pic cu toate frunzele-n decor
scuipat de reci metempsihoze
în rolul vieții mele sunt actor
ghidat de un regizor de psihoze
Și toți cocorii care-au dezertat
spre locuri cu mai multă fantezie
dinspre aortă m-au strigat
și s-au ascuns în poezie
să nu mai pot să-i descifrez
lovit de univers în sânge
e toamnă și-am să emigrez
cu avionul galben care plânge
prin cosmosul ce vrea să mă deșire
să mă întoarcă-n timp și e păcat
de acea mireasă transformată-n mire
în ziua-n care m-ai uitat
pe-un aisberg la teatrul de păpuși
adus în brațe din oceanul Arctic
și s-au închis acele uși
trântite de un vânt extatic
chiar la intrare-n defileu
printre rinichii colțuroși de piatră
m-aprind și mă arunc în șemineu
să n-aud toamna asta cum mă latră
cu poftă carnivoră de panteră
la Zoo condamnată abuziv
prin sânge se strecoară o himeră
și se lipește cu un adeziv
de cea mai bună calitate
croit în nopțile fără motiv
se rup acordurile nesemnate
și mă ascund definitiv
în mine însumi într-o grotă
pe unde circulă doar rinoceri
mi-aduc aminte de-o gavotă
dar am uitat ziua de ieri
în care eu cădeam desigur
pe un covor de înserări ascunse
și nu mă mai întorc te-asigur
se sinucid în mine niște frunze
16 octombrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu