E ceață în suflet și plouă perfid
cu lacrimi strecurate prin pânză
îmi pun căderile la zid
și-mi pică-n inimă o frunză
pe care plutesc prin neant
dus de vânturi izgonite din mine
mă strânge-n gheare halucinant
timpul îmbrățișării canine
Și mi-e teamă că ruginesc
cocorii cu aripi de ceară
agățați de tavanul ceresc
evadați din cătușe de seară
Și n-am să-i mai văd despletiți
cum scanează în noi nevăzutul
îmi iau sufletul cu tărie în dinți
și-mi trăsnește în oase văzduhul
Mă întorc cu fața mirată
și-mi strivesc deznădejdea de vid
m-ascund în subsolul erată
și la tine în retină mă-nchid
Și plouă și noaptea e rece
și vântul bate parșiv de la sud
octombrie ca un șarpe prin suflet îmi trece
dar vai nu mai vreau să-l aud
Că mi-a luat celule-n treacăt
și le-a depus la cămătari
m-a-ncuiat înăuntru cu-n lacăt
printre demonii bișnițari
de pelin, de amar, de ruine,
de iluzii căzute-n abis
înscrise în gene cu-aldine
de bufnițe ce spaime-au ucis
Și în ceața coborâtă on-line
printre diafragmele vieții ascunse
Abel îl strigă din moarte pe Cain
și cad nesfârșit niște frunze
în inima mea de un roșu aprins
în care tristețile își au loc
îngerii lanterna mi-au stins
și nu mai văd absolutul deloc
2 octombrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu