Mi-e frică iubito de toamnă
sufletul zdrențe plutește pe râu
îngerii-n sânge otravă îmi toarnă
și mă leg de uitare cu-n frâu
Și alerg ca un cal de carbid
prin nesfârșita pustă de fiere
golul din minte se umple cu vid
și-mi trag de sub suflet preșul himere
Și mă doare și n-aș vrea să mă doară
tot nevăzutul ce-n ochi s-a ascuns
urc printre iluzii o scară
orizontul ca un cui mi-a pătruns
inima ce bătea alandala
pe pietre ascuțite de râu
în ultimul spectacol de Scala
m-am legat de uitare cu-n frâu
că nu mai știam către care
privirea să-mi îndrept ca un drog
secundele erau mai neclare
decât propriul meu necrolog
Și nici universul nu mai știe nimic
de infinitivala doamnă
e seara în care mi-e frig
și mi-e frică de ultima toamnă
în care-mi cânta o vioară
balada plecării în iarnă
îngheață în mine o vară
și îngeri cucută în sânge îmi toarnă
30 octombrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu