ÎNCĂ-ȚI AUD TĂCEREA ÎN URECHE

Mă duc, e clar, planeta mă refuză

ori eu-s prea mare ori e ea prea mică

și zbor din viața mea confuză

cu sufletul cât ochiul de furnică

Mă-ndrept spre o planetă primitivă

cu oameni simpli înjugați la trup

înfășurat în mantia de-andivă

mă rup din timp cu colții mei de lup

Și n-o să mai aveți vreo veste

dar nici n-o să vă fie dor

din toate spaimele celeste

rămâne numai urma de vapor

Și marea ce-mi acoperă-n tăcere

sufletul fraged înghițit de pași

răpus de una din himere

și-ntinde luna-n ochiul meu borfaș

acea nemaivăzută acoladă

reîntoarsă dintr-un tragic alfabet

azi nu mai vrea iubita să îmi vadă

tristețea răstignită pe afet

Că e târziu și se grăbesc cocorii

să-și deseneze umbre în apus

și toate deznădejdile motorii

din timpul meu în ochiul tău s-au dus

Și s-a făcut pe loc a doua seară

în care de-o eternitate taci

și te-ai ascuns cu tot cu vară

înlănțuită într-un câmp de maci

Mă duc și de aici căci luna mă refuză

n-am aprobare să amerizez

îți simt în sânge sufletul ventuză

și-n mine însumi iarăși emigrez

Să ne vedem să ne vorbim și poate

să anulăm secunda dinainte

eu mă retrag cu visurile toate

pe o planetă înjghebată-n minte

De unde te-am cioplit c-o bardă veche

să îmi alungi din suflet dezertarea

încă-ți aud tăcerea în ureche

și-mi trag peste iluzii înserarea

2 septembrie 2014