Mi-e inima o zi ploioasă
prin care corbii croncăne vulgar
tăceri din viața odioasă
îmi calcă sufletul pe trotuar
Pereții abuzați de cretă și graffit
se strâng și mă sufocă-ntre coperți
îmi ard secundele cu bățul de chibrit
de m-ai iubit vreodată să mă ierți
că toate limuzinile din stradă
mă calcă în același timp
și ochii săturați să nu te vadă
s-au sinucis în primul ghimp
Și mă dor toate aceste zile
și-n mii de molecule gându-mi sparg
am străbătut oceanul pe cămile
și e păcat că n-am rămas în larg
pe-o insulă exotică păgână
să stau la umbra propriei plecări
să mă visez sălbăticind pe lună
să nu mă mai înfrunte depărtări
să-mi șterg memoria cu un burete
să nu existe decât dor și vis
îmi plânge umbra-ntinsă pe perete
și-mi strâng în brațe sufletul proscris
de nu mai știe cum să fugă
din viața asta odioasă
trece prin mine ca un glonț o rugă
dar sufletul e tot o zi ploioasă
6 septembrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu