În liceul meu o singură fată
era cea mai frumoasă.
Ea.
Celorlalte le căutam defectele
cu lumânarea.
Le inventam
deşi ele erau
atât de frumoase.
Treceau senine
pe coridorul ochilor mei
şi paşii cântau
Anotimpurile de Vivaldi
suav pe corzile inimii.
Mă ameţea muzica aceea
şi nu ştiam ce am
Credeam că sunt bolnav
de închipuire :
aşa ceva nu există
o singură fată trebuie
să fi fost cea mai frumoasă
celelalte n-ar fi decât nişte
replici aşa şi aşa.
O, Doamne, cât de tânăr eram
şi cum nedreptăţeam ceea ce
ai construit
dintr-un surâs.
În niciun caz nu ne-ai luat o coastă
ci doar ne-ai pus acolo
o inimă
ca să nu mai înţelegem nimic
doar ca să avem Cosmosul în noi.
Ce frumoase erau zilele acelea
când ascultam muzica
paşilor de domnişoare
vinovate de dumnezeire.
Şi chiar dacă perfecţiunea era
inventată de inima mea
sfârşeam prin a înţelege
că şi ea
nu e decât o replică a replicilor sale
De fapt fetele din liceul meu
erau mai frumoase decât fluturii de rouă
pentru că pluteau
ca Iisus pe deasupra mării.
28 iulie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu