Străino poate numai tu
îmi recunoști în trup arsura
că viața mă tot dă de-a dura
și azi sunt da iar mâine nu
Tu poate chiar nu te-ai gândit
ce se întâmplă-n vis la mine
cum mă înec în serpentine
și câte lanțuri m-au lovit
de nu mai recunoști țesuturi
celulele s-au sinucis frapant
mă înec în sângele vibrant
de permutări și de imputuri
Ca-ntr-un dezastru nuclear
îmi cresc ciupercile în suflet
și nu mai sunt decât un muget
de cerb închis în vestiar
Și sper că ochii-ți de smarald
mi-or recunoaște-n noapte trupul
că mi-ai aprins sub haină rugul
pe care de-un mileniu ard
2 septembrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu