SEPTEMBRIE, SINGUR

Printre oamenii-frunză ce se prăvălesc din copaci

cu zgomot de fanfare strangulate ad-hoc

trec și scanez cu ochiul meu de ciclop

armatele nesfârșite de meduze și raci

care mă trag în adânc de picioare 

îmi strâng sufletul în sălbaticii clești

acolo pe etajera de lut locuiești

într-o scoică furată din mare

Singur îmi dau trupul la câini

să-l sfâșie-n colții sălbatici și cruzi

nici o vocală de la mine n-auzi

mă împart veșniciei cu ambele mâini

Că sunt confuze zilele de toamnă

înfășurate-n galbenul hepatic

până și vântul mă strigă apatic

din visul tău în nesfârșire, doamnă

Și navighez tăcut pe-o plută

lovit de univers în creier

se sinucide-n mine câte-un greier

și-mi beau surplusul de cucută

Și mi-am întins covor de frunze

ce mi-au căzut din trup neîncetat

de când de unul singur am plecat

înfășurat în negurile strânse

în toate viețile târâte cu fervoare

să te întâlnesc, să-mi redevii prințesă

să tragem luna după noi în lesă

și să ne calce-n fugă Carul Mare

S-arunce-n urmă câte-o stea

să lumineze grote și țesuturi

să zboare între noi hieratici fluturi

și să se stingă-n var tristețea mea

Și din surparea frunzelor în os

să nu se mai producă nicio dramă

hai, bea-ți cafeaua, mai servește-o cană

vreau să ghicesc în chipul tău frumos

13 septembrie 2014