Hai să te strâng în braţe niţel,
să-ţi îndoi coapsa de oţel,
cândva te-am cizelat la strung,
să nu mai fugi sălbatică-n amurg
N-am timp nici să mă scutur de narcise,
adorm pe amintirile ucise,
un pol se balansează către altul,
Zidul Berlinului îşi caută bazaltul
Se prăbuşesc din când în când în lut
simboluri ale zilei ce-a trecut,
că-s gemeni sau sunt vitregi fraţii
în Templu au zburat talanţii
De unde până unde ţine viaţa,
cât de firavă e întinsă aţa
şi cât de trainică se-nfăţişează moartea;
deschide ochii, nu închide cartea
E ora dinainte de amurguri,
se-aprind tăcute lămpile în burguri,
ne rătăcim stingheri prin emisfere
în ultima călătorie de plăcere
şi nu realizăm că ne-am întors în cult,
şi lumea s-a sfârşit demult, demult...
Şi noi ne ţinem de vrăjeală
în bradu’ verde aruncăm beteală
Ne îngropăm în obiceiuri dulci,
mai bine, proletarule, te culci
cu toate Evele pictate pe perete,
să ai ce bea că eşti pătruns de sete
Ți s-a uscat saliva pe menghină,
rase şi soiuri astăzi se combină,
nici poftă de jurnale nu mai ai,
opreşte clipa, Doamne, şi mai stai
că e frumos la noi în vise,
miros adânc lalelele ucise
Îmi scot iubita-n lume, la bordel,
şi-i strâng în braţe coapsa de oţel
Cândva am cizelat-o la un strung,
se sprijinea sfioasă pe amurg,
îi murmuram versuri de Esenin
şi-n acea clipă m-a iubit. Puţin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu