Cartea vieții noastre nu s-a scris
și nu se va scrie niciodată
voi rămâne singurul proscris
de pe lumea asta și cealaltă
Vei rămâne singura iubită
ce nu știe care-i este raiul
și în inima de ebonită
n-o să-ți cânte niciodată naiul
Suspendată între veacuri reci
te-ai legat în funii de mătase
și te-mpung în suflet niște melci
emigrați din zilele cețoase
când prin mlaștina uitată-n timp
casa și-o purtau în buzunar
nu-ți păsa, iubito, că un ghimp
te vindea în fiece bazar
Și visai cu ochii larg deschiși
tot ce nu a fost și o să fie
nu-ți păsa de îngerii uciși
răstigniți la mine-n poezie
Și lucram temeinic la prefață
și săpam tunele de lumină
și-ți eram chiar singura speranță
învelită-n nori de plastilină
Și-ți plăcea să pleci și să revi
într-un du-te vino nesfârșit
cifrul dezertării tu îl ști
și de ce finalul l-ai cerșit
de atâtea ori într-o secundă
parcă te grăbeai spre univers
și la masa inimii rotundă
scaunul l-ai așezat invers
Și-au pierit toți îngerii de frică
în mai multe rânduri alungați
firimituri din sânge nu mai pică
le-au cules cireșii speriați
ce-au fugit cu florile în spate
prin fereastra cerului olog
cartea vieții noastre e în parte
inhalată de un inorog
Și nu se va scrie niciodată
m-am trezit mai singur după vis
și în viața asta și-n cealaltă
voi rămâne singurul proscris
11 mai 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu