Niciodată n-am să uit că exiști
undeva la marginea lumii mele
și mi-e dor uneori de ochii tăi triști
când mă latră din lună cățele
cu dinții deși și colții de fier
m-ar sfâșia până la sânge
atunci aș putea de spaimă să pier
dar un înger în mine întunericu-și plânge
Și mi-e pustiu și mi-e vânt și mi-e ceață
și n-aș mai vrea să fiu nici ce sunt
mă împiedic tot timpul de viață
și mă-ngrop de viu în pământ
Trag nefericirea cum își cară nebunii
galoșul , legat cu o sârmă ghimpată
și-mi traversează viața strânsă-n funii
o lună albastră de ciocolată
Și atunci uit că exist și-s olog
sufletul abia se mai ține pe picioare
mi-e dor de tine întâiul meu drog
și de poveștile tale amare
pe care împreună le-am scris
când inventam din neant fericirea
ce-a fost să fie nu mai știu precis
ne-a spart fereastra-nchisorii iubirea
Și am evadat pe câmpul cu maci
păziți de bătăile inimii noastre
nu știai prea bine ce faci
purtată în brațe de vânturi albastre
Nici eu nu vroiam să mai știu
pe unde rătăcesc fără sens
te-ai născut așa de târziu
că până la mine-i un secol de mers
Locuiesc într-o lacrimă la marginea lumii
pe unde călțuneii triști
ieșiți din cearcănele lunii
sunt vinovați că-n mine mai exiști
11 mai 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu