Mă aleargă un tren cu dinții de lup
vrea din mine cu poftă să muște
îmi curg cicatricile de pe trup
nu mai au loc demonii să mă-împuște
Trec prin mărăcini, prin ierburi tăioase
sângele-mi fierbe în vene de lut
măduva se-ntinde de spaimă în oase
îmi trag sufletul cu greu peste scut
Și mă bat licuricii cu pietre
și luna-n aortă mi-e ultimul far
plânge Sahara în mine de sete
tristețea-mi întinde paharul amar
Și mă întreabă norul din gând
pe unde mai ești și ce faci?
și nu știu să-i răspund traversând
amintirea prin câmpul de maci
pe unde desculț ca un flutur de rouă
sufletul a pășit către cer
și o lună de ceară, albastră și nouă
sufla peste noi efemer
Și ne crescuseră aripi și-n zbor
visele se uniseră-n corduri
universul ne adoptase ușor
nu mai eram iernatice solduri
pândite de cumpărătorii hulpavi
în mall-uri imense, prin noi rătăcite
pictorii de subțire, zugravi
crescuseră-n ochi oglinzi scofâlcite
Și mă întreabă un nour de ger
îngere-al meu, de ce taci?
Uite, îți crește-o secvență de cer
și inima ei încolțită de maci
Dar plânge Sahara în mine de sete
și trenu-și înfige colții cu-n muget
mă bate lumina în cuie cu pietre
și-mi curg cicatricile de pe suflet
18 mai 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu