E un final de simfonie
în care toate sărutările-s amare
pe câmpul răvășit de bătălie
plutește ca un rug, un semn de întrebare
Și nu mai putem trece înot
apa aceea tulbure și adâncă
pe unde sufletul ca un câine-enot
te mai caută încă
Dar n-o să te găsească niciodată
că tu de tine însăți te ascunzi
când pe lumea asta, când pe cealaltă
încurci cheile și nu mai răspunzi
că te doare prin mine când treci
ca o lanternă prin noaptea slută
pe unde pașii absurdului de cucută
se-ntind în drum ca șerpii reci
Și ochii sticloși, de bufniță
se-nfig în octave bătute în gheață
și o ultimă suliță
ține simfonia legată de viață
26 iunie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu