O să rămânem în memoria statuilor
ca doi evadați din singurătate
și câmpul acela nesfârșit, plin de gunoaie
pe care-l iubeam în arșița soarelui, în lacrimile apusului
o să ne strângă în brațe
ori de câte ori ne întoarcem în noi înșine
ca doi melci fără cochilii
Dincolo de limitele noastre e viața cealaltă
pe care am inventat-o împreună
în nopțile de magie
când ploaia ne privea prin lunetă
întrupările de îngeri răstigniți în propria ființă
Te-am luat de mână și am pășit printre paie de grâu
rătăcite în câmpul de maci
Cerul s-a îndoit și te-a sărutat pe frunte
scăpându-și culorile în mare
în semn de bun venit în albastru
Dar, din senin, tu ai făcut un pas înapoi
și te-ai amestecat cu neantul
Nu am putut să merg singur mai departe
și te caut prin golul pe care-l respir
dar nu te găsesc și-o să rămânem în memoria statuilor
ca doi condamnați la singurătate
care au visat să treacă de mână dincolo
dar n-au ajuns niciodată
7 iunie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu