Când nu-mi mai ajunge neantul
și mă izbesc de marginile tăcerii
mă trezesc în comuna primitivă
Vânez cu piatra
și-ți aduc rădăcini de guave
ca să nu te mănânc pe tine la cină
După o zi sunt în fața Troiei
lângă calul de lemn
pe care-l dăruiesc troienilor
ca să vadă că și ei pot fi învinși
și cele mai mărețe cetăți pot fi dărâmate
Mă grăbesc că am de făcut călătoria mea pe mare
de unul singur, către tine
Știu că undeva mă aștepți și întinzi nopțile
până le plesnește aorta
În ultima zi desenez o inimă pe asfalt
pe care o calcă în picioare
trecătoarele cu tocuri înalte
Atunci fug disperat și mă agăț
de ultimul vagon al unui tren
care îmi trece nemilos peste suflet
27 iunie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu