Pădurea îmi cade-n genunchi
a obosit de-atâta desfrunzire
și curge la vale ca o femeie frumoasă
răpusă de plecări adolescentine
Și nu e, nu e o infamă
și nici un personaj pervers de melodramă
Pădurea fără beteală
e doar ruptă de oboseală
Și mă strecor ca un dihor afabil
prin sufletul ei inflamabil
printre alte dihănii concrete
ieșite la vânătoare din eprubete
la vânătoare de capete cu pistil
Pădurea îmi cade-n genunchi și plânge vernil
ca-n ultima noapte nebună de dans
când lacrimile celelalte i-au ars
26 iunie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu