Prin secolul IX , românii trăiau bine-mersi în obști sătești. Muncă, distracție, procreație. Nu tu campanie electorală, nu tu alegeri. Impozite, ioc. Că românii în copilăria lor aveau cap și s-au lipsit de acele lighioane denumite generic finanțiști, parlamentari, consilieri sau, pur și simplu, specialiști.
Voia bună a ținut și după ce s-au organizat în cnezate și voievodate, că Gelu, Glad și Menumorut erau băieți faini, din topor, la ei vorba era vorbă și ajunseseră șefi prin merite în câmpul muncii cu migratorii nu prin redistribuire. Și, lucru elocvent pentru morala acelor timpuri, nu se folosea termenul de algoritm.
Dar vremurile fericite n-aveau să dureze o veșnicie că pe la sfârșitul secolului și-a băgat Scaraoțchi coada și i-a adus prin părțile noastre pe unguri. Vagabonzii ăștia, cu belciug în nas și blănuri de vulpe pe umeri, se hrăneau numai cu carne frăgezită sub șeile cailor, modalitate folosită și de huni care tot prin Panonia tăiaseră frunză la câini. Până să ajungă aici, porniți din regiunea munților Altai ( din Asia, evident ), pe la 830 se jucau de-a mama și de-a tata între Don și Nipru, iar pe la 889 se aflau la Atelkuz. Aici, diferitele triburi de carnivori se unesc sub conducerea unui posesor de frână de muci numit Arpad, după care sunt bătuți la meserie de bulgari și de pecenegi. Lucru care nu i-a deranjat prea tare pe cei care au scăpat cu fuga că erau obișnuiți cu forma asta de terapie, singura care le pria de altfel. După ce au rătăcit prin Carpații Răsăriteni și Galițieni cam vreun an de zile, au ajuns în Câmpia Panoniei pe la 896, de unde organizau expediții de pradă. Ulciorul le-a mers la apă până în 955 când neamțul Otto cel Mare i-a fript urât la Lech, potolindu-i pentru o vreme.
Trebuie să știi, iubite cetitorule, că nașparlii ăștia îndrăgeau munca ca dracu tămâia și singura lor sursă sigură de venit , neimpozabilă, era jaful. Așa că au năvălit în Transilvania unde locuitorii erau blânzi și, mai ales, harnici, afront cumplit la adresa popoarelor migratoare care nu-l vor trece cu vederea. Românii n-aveau decât arcuri, așa că au apelat la arma lor predilectă, dragostea de țară, armă care n-avea cine știe ce preț la occidentali, dar care pe noi ne face să ne simțim din când în când mai aproape de inima lui Dumnezeu.
Primele întâlniri de amor fierbinte dintre maghiari și ai noștri s-au consumat cu intensitate maximă și au fost descrise cu lux de amănunte de notarul anonim al regelui Bela al IV-lea în ” Gesta Hungarorum”. Acolo se povestește cum au venit vecinii noștri conduși de Zulta, să-i ia ținutul lui Menumorut. Voievodul i-a transmis bozgorului că nu-i va da nici cât un deget din pământul țării sale și cu asta s-a declanșat chilabaul. Treisprezece zile de lupte crâncene!... Mai crâncene decât în PNȚCD. Și ce coincidență-n-a biruit nimeni! Zulta pierdea din ostași și aspectul ăsta nu-i convenea, că ungurii nu erau atât de numeroși pe cât erau de-ai dracului. Așa că a intrat în contact cu cel pe care nu-l putuse birui și i-a cerut tam-nesam fiica de soție. Culmea e că Menumorut a fost de acord fiindcă, privindu-l cu atenție pe Zulta, a observat că tipu e de viitor: semăna bine cu Victor Ponta când își pierde ochelarii. Că și atunci sașiii aveau căutare pentru inducerea în eroare a electoratului: semnalizau stânga și făceau la dreapta, sau invers, după cum bătea vântul istoriei. Menumorut i-a dat zestre fiicei ținutul său, păstrându-și pentru sine doar cetatea Biharea pe care până la urmă tot Zulta și nepoții voievodului au stăpânit-o după decesul acestuia, firesc și natural, survenit la momentul potrivit.
De dragostea asta cu sila a vecinilor nedoriți de la Apus nu vor scăpa prea curând voievodatele românești din Transilvania și nici cele din Moldova și Țara Românească nu vor avea liniște până în secolul al XIV-lea când le vor scărpina bine pielea. Dar acele minunate evenimente le vom parcurge cu inima plină de bucurie altădată, iubite cetitorule.
Cel mai bogat voievodat transilvan din acea vreme era cel condus de Gelu Românul care-și avea reședința permanentă la Dăbâca, lângă Cluj. Gelu avea în subordine și niște slavi ce se dăduseră pe brazdă de nevoie și erau simpatici foc. Voievodul îi acceptase că aveau un simț politic de invidiat, ba chiar unul mai de stânga, de-l chema Iliescu, reușise la un moment dat să aducă tot poporul la un consens. E drept că după consensul ăsta , bogata țară a valahilor nu mai făcea două parale și stătea agățată pe marginea prăpastiei, dar, orișicât, experimentul a meritat că numai astfel a reușit să se afirme și unul mai de dreapta de-l strigau tovarășii de caterincă Emilică care, analizând situația, a avut inspirația de a o împinge în prăpastie, că amețise săraca patrie de atâtea promisiuni. Dar cu Gelu nu era de glumit, i-a dat pe politruci pe scările istoriei și i-a indicat purtătorului de palavre Răzvan Ridiculescu: ” Trece-i la rubrica „și alții„...”
Gelu și arcașii lui l-au întâmăpinat pe Tuhutum cu mult simț de răspundere provocându-i un gol important în inventar. Însă, după cum adeseori spune cronicarul, ”prost să fii, noroc să ai”, așa că soarta luptei avea să o decidă un eveniment neașteptat, dar fericit pentru șleahta lui Tuhutum. Gelu, care era un român desăvârșit, adică avea mania colecțiilor de săgeți, a luat de la unguri un snop. În spate, din nefericire.
Văzând în ce hal l-a adus hobby-ul său, calul l-a retras pe malul Someșului cu gândul nerostit să-i facă o morală strașnică, să-l țină minte toată viața, adică maximum două-trei ceasuri, că Gelu luase trenul spre Rai, din mers. ” Și-gândea calul- poate o să termine odată cu chestiile astea că pare om serios”...
Promoușăn
Săptămâna viitoare o să publicăm stenograma ( strict secretă ) ultimei convorbiri neprotocolare dintre Gelu și calul său, desfășurată pe malul Someșului sub nasul lui Sorin Mitu pe care cei doi palavragii l-au lăsat la pielea goală. Cum s-au rostit adevăruri grele, nici nevasta istericului n-a scăpat netăvălită. Ba calul, pe care-l chema paradoxal, Măgăreanu, a dezbrăcat-o la pielea goală și pe hoașca a bătrână - de soacra lui Mitu vorbim...
8 februarie 2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu