Dintr-o dată armele au tăcut,
păsările şi-au uitat zborul într-atât
încât aerul devenise o licoare şi curgea
din paharul zeilor în privirea mea
Mă întorsesem pe câmpul cu maci,
eram din nou liber printre gândaci,
mierlele cântau într-un cor alandala
se credeau în Milano, la Scala
Eram retrimis în epoca recentă,
căutam fericirea de-un secol absentă,
ce îmi lipsea nu puteam să descriu,
era prea frumos sau nu eram viu
Raiul era întins ca o zi de vară
de ce mi se pare existenţa povară,
lumina în ziduri arse loveşte,
călătoria în timp mă ispiteşte
Pe unde vei fi şi de ce astăzi taci,
fată frumoasă din câmpul cu maci,
căzută dintre îngeri să bucuri privirea,
tu ai inventat dumnezeirea
în epoca aceea în care am plâns,
îmi ştergeai lacrima cu un simplu surâs,
am inhalat praful lunatic din stele,
mirându-mă de înfloririle mele,
mirându-mă că sunt viu, că exist,
ai fost cel mai bun exorcist
de tristeţe, de spaime, de gânduri multiple
şi ţi-am rupt inima în câteva clipe
fără un motiv oarecum plauzibil,
mi-a fost teamă de fericire teribil,
pe atunci n-aveam de unde să ştiu
că voi fi mai mult mort decât viu,
că n-ai să vrei sau n-ai să poţi
chipul dintre maci să-l întorci, să-l arăţi;
doar odată ochii albaştri să-i văd,
pe urmă m-ascund în prăpăd ...
25 martie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu