Cu sufletul desculţ lovit de fulgere-n piept
deja mi-e trupul umbră şi aştept
să răsucească timpu-n oglindă puţin
să-mi cureţe sângele de venin
să merg pe autostrada inimii ei
printre ruguri înghiţite de idei
crescute-n esofagul unui aisberg
de tristeţe sufletul să mi-l şterg
cu-n soare ieşit speriat din ocean
pe insula interioară deliram
c-am supravieţuit potopului lui Noe
şi-am naufragiat pe-o frunză de aloe
Dar m-a trezit ţipătul albastru marin
se rătăcise umbra-i la mine-n destin
a vărsat în mare ceştile de cafea
şi a înfipt unghia în nisipul din inima mea
Şi mă dor cuvintele incomplete
căutările privirile desuete
şi sufăr de dor şi de drag
şi umbra bolnavă după mine o trag
prin prăpăstii prin gânduri proscrise
pe corabia abandonată de Ulise
prin mine însumi în sus şi-n jos
unde-am ascuns cerul cu ochiul scos
să nu mai vadă plecările
înserările dezertările depărtările
şi tigrul plângând lângă propria-i pradă...
Era inima lui de zăpadă...
8 august 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu