Cuţitul vieţii mă pătrunde
până la prăsele cu sălbăticie
şi mi se scurge plasma străvezie
în pietre colţuroase se ascunde
Mă dor şi roţile de la maşini
şi peştii înecaţi în vomă
aş vrea să-mi scot umbra din comă
şi ochii să-i dau hrană la rechini
Şi sparg oglinzile de cer
să nu-mi mai văd faţa de rob
şi îmi tai venele cu-n ciob
să mă ascund cu totul în mister
să mi se piardă urma transparentă
să şterg amprentele întâmplătoare
să mă transporte păsări călătoare
din existenţa asta indecentă
Şi nu mai am de umbră loc
mă-nghesui în cadavrul ignifug
şi vreau din mine însumi să tot fug
şi să nu mă mai întorc deloc
17 august 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu